Mudrun 2016 – mai mult run decat mud
21
octombrie 2016
Scris de Razvan Radulescu, Publicat în Events / Campaigns, Personal story
Sambata trecuta am fost la Snagov la prima editie Mudrun organizata in Romania. Vazusem cu ceva timp in urma ca Ciprian e interesat de eveniment si m-a prins un mare chef de noroiala. Noroiala cu bucurie de copil – vezi o baltoaca si vrei sa vezi cum face pleosc!
Zic prima editie organizata in Romania din doua motive. In primul rand am vazut asa ceva acum vreo trei ani pe cand eram in vizita la Valters in Riga. Pe singurul post pe care televizorul il prindea era difuzata intrecerea asta. Dar la un nivel… sute de oameni alergand in acelasi timp, trecand prin multe probe, plini de noroi pana si in gura. Imi amintesc ca am facut si o fotografie repede cu telefonul.
M-am gandit atunci cum ar fi sa fac asta in Romania, dar mi se parea ca nu o sa prinda, ca nu avem noi atatia oameni care sa vrea sa se noroiasca in halul ala.
Al doilea motiv pentru care zic ca e prima este pentru ca sunt absolut sigur ca vor mai fi editii. Si ca va fi din ce in ce mai bine.
Editia asta a fost organizata cam pe genunchi si ar fi chestii de care sa te plangi, in calitate de participant:
- A fost prea multa alergatura pentru cateva elemente. Eu am venit pentru noroiala. Am alergat cel putin 10 din 16 km fara sa vad noroi.
- Elementele ce constituiau probele erau construite absolut firav si mai degraba improvizate. Asta in situatia in care promovarea online s-a facut cu fotografii de la unul din evenimentele din strainatate.
- La atata alergat, a existat un singur punct de alimentare (comun la dus si la intors) in care gaseai doar apa.
- Erau putini fotografi pe traseu in comparatie cu cati erau la finish. Si imi parea rau, ca erau chestii super amuzante de surprins. Iar fotografiile au venit destul de tarziu.
- Desi marcajul nu a fost tocmai nasol, am reusit sa ne pierdem in ultimi doi km, iar la final, desi vedeam ultimul punct, nu intelegeam daca o luam drept prin camp sau mergem pe marginea lui.
- Nu intelegea nimeni daca se dau premii, cand si cum.
Ce a fost bine:
- Organizatorii si voluntarii erau de treaba
- A plouat mult inainte si au mai aparut niste obstacole „naturale”
- Am trecut peste lipsuri si ne’am noroit.
- Medaliile tip army au fost fiane.
Anyway, stiu ca e greu cu organizarea asa ca nu mai insist.
A fost foarte amuzant ca noi am fi vrut un tricou, dar oamenii astia ne-au dat o vesta. Initial am zis ca nu o sa alergam in vestele astea de biciclist si le-am lasat in masina. Apoi, cand am auzit ca sunt element de siguranta, pentru ca e sezon de vanatoare in padure, am hotarat sa le purtam.
Mie mi-a fost tare greu sa ma hotarasc ce sa pun pe mine pentru cursa asta. Simteam ca orice decid sa port este sortit pieririi. Am luat asadar pe mine cele mai zdrente de zdrente pe care le-am gasit. Asa m-am trezit ca trebuie sa storc apa din pantalonii largi de bumbac de fiecare data cand prindeam o balta adanca.
Foarte greu a fost si cu incaltarile. Eram intre „perechea pe care o stric” si „ceva care sa ramana in picioare daca intru jumate de metru in mocirla cu piciorul”. Nu stiu daca am ales bine dar m-am gandit sa merg cu perechea inalta de la converse. Ideea e ca nu i-am pierdut in noroi asa cum li s-a intamplat altora cu incaltarile lor. Imaginati-va sa fiti nevoiti sa va cautati adidasul prins in noroi sub jumatate de metru de balta tulbure cu o temperatura de aproape 5 grade celsisu, prin care alearga alti participanti…
Ultima proba a fost cea mai serioasa. Nu stiu exact ce nume poarta dar vedeti voi mai jos cum trebuia sa lucrezi impotriva gravitatiei ca sa treci mai departe. Am reusit cu putin ajutor de la colegi dintr-a doua incercare.
Ei bine, cam asat a fost. Se poate mai bine si cred ca o sa fie mai bine. Dar orcium, am terminat cu zambetul pe buze.