Am avut mereu nevoie de eroi. Am crescut crezand ca orice se intampla, exista cineva care stie cum sa se comporte si cum sa rezolve tot. Ca poate e complicat, greu si de durata, dar cineva are solutia intotdeauna si e doar o problema de timp pentru a rezolva orice.

Cand eram copil simteam nevoia de atentie. Crescand am simtit aceeasi nevoie si o simt si acum. Am avut doua optiuni pentru a capata atentie, dar am ales-o pe aia pozitiva. Incerc sa fac lucruri care sa atraga oamenii si sa-i faca pe cei din jurul meu sa se bucure. Ma bucur si eu odata cu ei si viata pare frumoasa.

E complicat cu tatii. O vreme iti sunt eroi, apoi, dintr-o data, pare ca au nevoie ca tu sa fii eroul lor. Te cutremura destul de puternic momentul in care devii constient ca nu mereu e cineva care are solutiile si ca noi toti suntem fragmente de viata fragila – si copii si parinti.

Dar esti eroul meu si acum. Imi demonstrezi de fiecare data ce inseamna demnitatea si imi dai nenumarate exemple de putere. Mi-as fi dorit ca lucrurile sa fi fost altfel si sa imi dai exemple de batranete cu momente de tihna, planuri si povesti.

N-a fost sa fie.

Nu ai povestit niciodata prea mult, iar asta poate m-a facut pe mine sa vorbesc cat sa umplu golurile de emisie. Ai fost insa mereu acolo cand avem nevoie de suport adevarat si am simtit ca ma pot baza intotdeauna pe ajutorul tau. Din multele amintiri in care esti prezent si a contat pentru mine, las mai jos o lista neordonata cronologic, despre care poate am mai povestit. Sau poate ca sunt ramase doar in mintea mea – ca atunci cand ne gandim la un eveniment, dar fiecare dintre cei care au luat parte isi aminteste o versiune putin diferita:

Zi ca ei si fa ca tine.

Eram suparat intr-o vara in curte. Nu mai stiu de ce, dar ma revoltam (revolta mica de copil) si ma innebunea ca ceilalti imi spuneau (mie) sa fac lucruri altfel decat voiam eu. Atunci m-ai impacat si mi-ai spus sa spun ca ei, dar sa fac cum simt eu ca trebuie. Se repeta frecvent cuvintele astea in mintea mea si acum.

O facultate oricum o sa faci, stai linistit!

Nu am avut adevarate probleme la scoala, dar adevarul este ca nu a reusit niciodata sa imi dea ce imi trebuie sistemul nostru de invatamant. La examenele importante si inaintea lor, te-am simtit insa acolo si a contat pentru mine ca aveai o stapanire de sine care m-a calmat intotdeauna. Intr-o seara, inainte de Bacalaureat cu ceva timp, nici nu mai stiu ce am vorbit exact, dar mi-ai spus cu atata incredere ca pot sa stau linistit, incat chiar am stat – mi se parea imposibil ca lucrurile sa nu mearga bine.

A treia oara e cu noroc.

De trei ori am dat examenul de carnet. Iti aduci aminte, ca erai acolo. Dupa a doua oara eram destul de desumflat, dar mi-ai spus ca rezolvam, cautam alt instructor si mai incercam odata. Ca a treia oara e cu noroc. Si a fost! A fost atat de usor la examen, ca m-am intrebat daca nu cumva i-ai dat spaga examinatorului fara sa stiu eu…

Nu fi nesimtit!

Nu cunosc niciun alt om care sa fie sau sa fi fost atat de calm ca tine. Si cu atata bun simt. Cum bine zicea si mama, cateodata aveam impresia ca oamenii te iau de prost. Exemplul asta personal, insa, atunci cand imi spuneai sa nu mai fiu nesimtit cu altcineva (matusi, bunici etc.) cantarea extrem de tare. Imi era rusine.

Nu o sa mori de la atata lucru.

Cand ma intalnesc prima data cu o problema care ma copleseste, tind sa cred ca nu o sa trec nicicum de ea. Insa imi amintesc cum era de fiecare data cand mancam peste impreuna. Eu credeam ca ma inec si mor. Tu imi demonstrai, insa, ca oasele nu sunt (toate) atat de periculoase si ca e greu de crezut ca poti muri de la un os. Trebuia doar sa fiu atent.

Trece.

Pe la 10 ani eram la padure si ma indemnai sa ma urc intr-un copac. M-am straduit, dar pana la urma am cazut in fund. Mi-ai spus ca doare mai tare orgoliul si ca nu am nimic. Nu mai stiu daca asa era, dar de atunci stiu ca sunt doua lucruri care dor atunci cand esuezi, iar cateodata pagubele sentimentale sunt mai rele.

A fost OK.

Cand am intrat la liceu, ai inceput sa mergi la sedintele cu parinti si eram destul de inspaimantat. Pana atunci, cumva, stia doar mama cand fac tampenii. Dupa prima sedinta, ai venit acasa si mi-ai spus ca totul e OK, desi luasem primele note cu adevarat mici din viata mea. Am inteles votul de incredere si m-am straduit sa ma ridic la nivelul lui.

Sigur.

Cand m-am hotarat ca vreau sa imi cumpar casa si sa ma mut, calculasem banii si mai aveam nevoie. Aproape ca nici nu a fost nevoie sa iti cer. Mi-ai raspuns: sigur, rezolvam.

Bravo!

Era primul sau al doilea an in care lucram vara in tabere cu copii. Ai venit cu mama si ati participat la programul de seara. Apoi m-ai felicitat si mi-ai spus ca facem o treaba grozava.

Daca a zis ca nu, atunci nu.

Imi placea sa arunc cu pietre. Am spart geamul vecinului de la 1 in timp ce era pe balcon. Evident ca nu am vrut. Evident ca m-a vazut. A venit sa ceara banii pentru geam si mi-a fost frica sa recunosc. I-ai spus ca daca eu zic ca nu l-am spart, atunci asa e. Faptul ca mi-ai dat atata incredere m-a bucurat si speriat in acelasi timp.

Asta este doar o parte mica din toate momentele pe care le-ai marcat cu prezenta si cu modul tau de-a fi.

Desi nu mai cred in eroii pe care candva mi-i imaginam, am invatat sa imi caut modele. Iar tu esti si model si erou din atat de multe motive…

Stiu ca iti e greu in perioada asta. Si mie imi este. Tuturor ne este. Cateodata imi aduc aminte de momentele cand eram mic si probam pantofii oamenilor mari. Ma intrebam cum o sa pot oare sa ii umplu candva. E un moment complicat, dar o sa incerc, asa cum am incercat mereu, sa te fac mandru!